În Transilvania, când se pleca la botez, moașa băga în fașa copilului sare, pâine și bani, pentru ca acesta să fie norocos și avut. Ea zicea așa: „Duc un păgân, ca să aduc un creștin”.  

În Banat, există obiceiul ca pruncul să fie scos pe fereastră, iar moașa să spună: „Cum se ține fereastra de casă, așa să se țină și nou-născutul de mama sa!”. Atunci când iese cu copilul botezat dinbiserică, moașa era foarte atentă la oamenii cu care se va petrece pe
drum, pentru că ea credea că așa cum este înfățișarea și purtarea
acestora, așa va fi și copilul când va crește mare.

După însemnarea nou-născutului și citirea rugăciunilor, dacă pruncul începea să plângă, se zicea că e provocat de diavolul caretrebuia să iasă din el. Dar oricât ar fi urlat micuțul în acele momente nu i se putea întâmpla nimic și trebuia lăsat în pace.   

Românii din Transilvania credeau că, dacă un copil nu plânge la botez, e semn rău. ****După ceremonie, nasul ducea lumânarea la casa pruncului. Din ea se rupea o bucată și i se arăta copilului atunci când era bolnav.

În Transilvania, tradiția spune că moașa care ajută la nașterea copilului trebuia să pună în camera acestuia, imediat după ce ajungea acasă, pe o pânză nouă albă: un „blid” cu făină de grâu cernută, sare, o pâine, un bănuț și un caier de lână. După trei zile și trei nopți, dacă ursitoarele veneau, moașa și părinții copilului puteau vedea urma lăsată de ursitoare pe făină.