Numele copilului este pus în a opta zi după naştere. Rugăciunile zilei a opta au o formă liturgică. Încep cu doxologia obişnuită, invocarea Duhului Sfânt, Trisaghionul şi Rugăciunea Domnească şi se termină cu apolisul liturgic. Aceasta în sine este un indiciu că suntem acum pe calea noastră către Biserică.

Primele rugăciuni nu erau decât un salut iniţial, o primă „întâlnire”; acum viaţa care tocmai a început este transformată într-o procesiune către „templul pământesc” în care va fi împlinită mântuirea.

Ritualul numirii este acea recunoaştere de către Biserică a unicităţii acelui prunc, a darului dumnezeiesc, al „personalităţii” lui. Legându-l de Numele Sfânt al lui Dumnezeu, Biserica arată că fiecare nume este sfânt, adică sfinţit prin numele omenesc al lui Hristos însuşi. În Hristos numele fiecărei fiinţe omeneşti este arătat drept nume al unui fiu al lui Dumnezeu, creat şi menit pentru o relaţie personală cu Dumnezeu, o participare personală la împărăţia veşnică a lui Dumnezeu, şi nu pentru o disoluţie într-o „nirvana” impersonală.

Numele meu este „eul” pe care Dumenzeu îl creează adresându-Se lui ca un „tu” şi pe care El însuşi îl revelează ca persoană, ca Nume Sfânt, ca tu al unei iubiri şi comuniuni veşnice. Dacă pentru Biserică, pentru toţi sfinţii, pentru întreaga ei experienţă, Hristos însuşi este prezent în Numele Său de Iisus, dacă acest Nume Sfânt pentru noi este prezenţă, co-muniune, bucurie, putere, aceasta se datorează faptului că numele este taina persoanei, epifania, darul fiinţei Sale înseşi.